Ce este cu adevărat stresul?
Stresul nu este un termen folosit prea mult în știință pentru că un astfel de fenomen este extrem de subiectiv, căruia nu i se poate da o delimitare conceptuală exactă. Termenul în sine, așa cum este folosit în prezent, a fost inventat de Hans Selye în 1936 care l-a definit ca „răspuns non-specific al organismului la orice cerere de schimbare”. Ulterior, Selye împreună cu Walter Cannon au încercat să ofere o bază științifică conceptului de stres. Din studiile rezultate din experiențele pe animale, cei doi cercetători au extrapolat concluziile lor pe subiecți umani, cu scopul de a identifica dacă răspunsurile fiziologice ale animalelor la factorii de stres pot fi reprezentative și în cazul oamenilor.
Urmându-i lui Selye, răspunsul uman la stres a fost studiat de către Richard Rahe care a subliniat faptul că factorii de stres externi reprezintă sursele de stres. Interesant este că, pe de altă parte, studiile ulterioare au demonstrat că factorii de stres identificați anterior nu au fost sursele reale ale stresului, mai degrabă aceștia au fost factorii de stres interni, sau modul în care individul percepe și intenționează să reacționeze la factorii de stres. Totodată, stresul a fost indentificat cu diferite boli. Dacă o persoană este întrebată ce boli sunt legate de stres, răspunsul dat ar fi: „atac de cord”, „accident vascular cerebral” sau „tulburări psihice”, dar nu mulți oameni realizează că stresul este corelat cu maladii mult mai grave cum ar fi cancerul. Este într-adevăr posibil să te îmbolnăvești de cancer dacă ești sub presiunea unui stres permanent? Se pare că da, neuroștiințele au demonstrat legătura dintre psihic și somatic și mai ales au arătat cum, pe fondul unei suprasolicitări de ordin mental, scade drastic imunitatea organismului, iar de aici până la apariția diferitelor forme de cancer este doar un pas.
Ca o valență extremă a stresului, sindromul Burnout - de foarte mare actualitate și tot mai mediatizat - este o consecință a transformărilor economice, sociale și culturale din ultima jumătate de secol, care implică printre altele și o mare presiune psihologică. Epuizarea profesională reprezintă o problemă din ce în ce mai frecventă în societatea contemporană, iar consecințele acestei epuizări pot fi atât de ordin somatic (palpitații, tulburări de somn, cefalee, eczeme, căderea părului etc.), cât și psihologic (anxietate, fobii, irascibilitate, depresie). Este foarte importantă identificarea din timp a acestor semne pentru a se putea interveni eficient.
„Burnout” presupune o stare de epuizare fizică și mentală asociată suprasolicitării profesionale, situație care apare tot mai frecvent în societatea actuală. Termenul de „burnout” a apărut în urmă cu mai bine de 35 de ani în Statele Unite ale Americii. Psihanalistul Herbert Freundberger a publicat pentru prima dată în 1974 o descriere științifică a acestui sindrom de epuizare și cădere psihică. În 1981 Christina Maslach - profesor de psihologie - a introdus definiția și, mai târziu, instrumentul de măsurare care este cel mai uzitat astăzi, Maslach Burnout Inventory.
Categoriile sociale expuse riscului de „burnout” sunt cele care lucrează în următoarele domenii: sănătate, învățământ, poliție, control de trafic aerian, management, comerț. Există studii care relevă faptul că femeile ar fi mai predispuse la acest gen de patologie. Nivelul suprem de manifestare a stresului în sens nonadaptativ îl reprezintă apariția stării de epuizare la nivelul persoanei care nu mai poate gestiona constructiv stresul. Epuizarea este un rezultat al oboselii fizice, psihice și emoționale. Însă această oboseală poate exprima înstrăinarea unei persoane de munca sa. Există mai multe cauze ale epuizării, uneori paradoxale și contradictorii. Plictiseala, de exemplu, ca stare opusă supraîncărcării, poate cauza și ea epuizare. Fie că este vorba de epuizare emoțională, fizică sau psihică, starea de a fi extenuat din cauza perioadelor lungi de expunere la stres excesiv se numește epuizare. Aceasta e reprezentată prin sentimentul de incapacitate privind gestionarea stresului și răspunderea la cerințele constante ale vieții, conducând astfel la efecte diferite asupra sănătății fizice, emoționale, sociale și mentale.
Din momentul în care o persoană are convingerea că nu este capabilă să realizeze un management pozitiv al stresului, începe să simtă că este inutil de a mai face ceva în acest sens, iar ca rezultat, productivitatea este redusă, apărând sentimente de neputință, disperare și respingere. Relațiile cu ceilalți sunt afectate în mod negativ și apare tendința de a neglija îngrijirea personală, poate apărea igiena precară sau pierderea poftei de mâncare ori cazul invers, apetitul anormal.
