psihoterapie integrativa

 

Consilierea si psihoterapia integrativa pot fi catalogate drept unele dintre cele mai eficiente forme de abordare ale problemelor existentiale.

Strategiile psihoterapiei integrative pot fi regasite în orice formă de succes a psihoterapiei, fara nicio exceptie. Daca ne referim la partea filosofica a acestei abordari, putem afirma că nu exista o aplicabilitate generala a intervenţiei psihologice potrivite pentru fiecare client; fiecare persoana este unica si distincta, ceea ce indica faptul ca abordarile terapiei nu vor fi eficiente decat atunci cand ne bazam inca de la inceput pe această teorie. Ca individ, stresul psihologic variaza de la o persoană la alta, prin urmare bazandu-ne pe o abordare singulara a terapiei, va fi dificila tratarea multitudinii de parametrii ai patologiei, diferiti de la o persoană la alta. Termenul „narcisism”, asa cum este folosit în psihoterapia integrativa, are un anumit număr de semnificatii. In primul rand, se refera la procesul de integrare a personalitatii. Acesta include sprijinirea clientilor in a deveni constienti si  de a asimila continutul statelor Eului fragmentat într-un Eu integrat, dezvoltarea unui sentiment de sine care scade nevoia  unor  mecanisme de aparare, precum si reangajarea relatiilor sociale. Este procesul de reintegrare, de recompunere a intregului prin preluarea aspectelor nerezolvate ale existentei si transpunerea lor intr-o identitate acceptata. Totodata, psihoterapia integrativa se refera la multiplele valente ale modului în care functioneaza fiinta umana, respectiv ale psihoterapiilor care au luat nastere din abordarea acestor moduri: gestalt, bazarea pe relaţiile obiectuale, psihanalitic, behaviorist, relatiile familiale, etc. Una dintre premisele majore ale psihoterapiei integrative este ca nevoia de a relationa constituie o necesitate primara, iar contactul cu ceilalti reprezinta modul in care se satisface aceasta necesitate. Acest contact insa poate fi ambivalent, intern –  totalitatea sentimentelor, senzatiilor, gandurilor, amintirilor, sau extern – feedback-ul analizatorilor. Teoria spune ca atunci cand contactul este interupt, nevoile nu sunt indeplinite si se obtine o situatie de refugiu, artificiala care ulterior va fixa de ea anumite decizii si comportamente patologice. In cazul psihoterapiei integrative, interviul primar conduce la ideea ca terapeutul nu stie nimic in legatura cu ceea ce a experimentat clientul, asadar este necesar sa fie deschis si sa inteleaga viziunea pacientului, iar parcurgerea acestei actiuni sensibile impreuna va duce inevitabil la o redescoperirie personala, clientul devenind progresiv constient de experientele traumatizante ale trecutului pe care le va integra.