Psihoterapie Psihanalitică

Details

Created: Friday, 13 March 2015 19:34

Hits: 1639

   Psihanaliza, așa cum a fost concepută în mod originar de către Freud, influențat inevitabil de teoriile lui Charcot, ne prezintă o imagine deloc măgulitoare despre noi, și anume faptul că suntem ființe conduse de nevoi sexuale și agresive, suntem invidioși, competitivi și putem adăposti pulsiuni criminale chiar și față de cei pe care în mod conștient spunem că îi iubim.

    Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că ceea ce vedem, experimentăm și cunoaștem este responsabil în mod direct pentru tot ceea ce este important în viață, credințele noastre preferate în legătură cu gândirea conștientă ne sunt combătute. Freud susține mai degrabă că suntem conduși de gânduri conflictuale, sentimente și dorințe care sunt dincolo de conștiința noastră, dar care ne afectează comportamentul.

    Chiar de la început, psihanaliza a pus sub semnul întrebării încrederea pe care o putem acorda comunicării umane. Ea ne învață să nu avem niciodată încredere în ceea ce pare a fi evident și clar; este susținătoarea unei atitudini ironice, sceptice față de viață, realitatea aparentă și față de intențiile noastre conștiente. Acest lucru se întâmplă pentru că Freud consideră omul drept o ființă capabilă de autoiluzionare, mintea părând să fie structurată astfel încât permite unei părți să fie „în cunoaștere”, în timp ce altă parte nu este „în cunoaștere”, adică se face o scindare între ceea ce știm și ceea ce exprimăm. Nu numai că putem fi înșelați, dar putem fi împinși în diferite direcții, uneori fără a fi clar cine sau ce anume este responsabil de acest lucru.

    O experiență comună nouă tuturor este aceea a resimțirii, a retrăirii unui conflict cu noi înșine sau cu alte persoane din viața noastră, iar această idee de conflict psihic este centrală în psihanaliză și, implicit, în perspectiva sa asupra naturii umane. A fost una dintre revelațiile cele mai puternice ale lui Freud referitoare la faptul că experiențele noastre emoționale sunt dinamice, iar acest dinamism provine din interacțiunea ideilor, a dorințelor reprimate sau satisfăcute parțial, a conflictelor și, în general, a tot ce am trăit în trecut.

   Psihoterapia psihanalitică este tipul de terapie care se ocupă cu explorarea inconștientului în scopul găsirii sursei conflictelor psihice care stau la baza comportamentului nostru, al identificării pulsiunilor dominante care ne împing să acționăm într-un anume fel și al descoperirii resurselor care ne vor ajuta să vedem problemele dintr-o altă perspectivă pentru a le putea soluționa. 

Psihoterapia spirituala

Details

Created: Thursday, 05 March 2015 23:21

Hits: 2065

   Psihoterapia spirituala reprezinta poate cea mai delicata forma de manifestare a terapiei, ea eliminand bariera dintre neutralitatea psihologului si transferul pacientului, formandu-se o legatura conotativ spirituala a celor doi, mergand pana la un catharsis mutual. Este oarecum impropriu sa se discute despre psihoterapie spirituala atunci cand cei doi nu sunt credinciosi practicanti sau atunci cand nu exista o dorinta expresa de a incepe o suita de sedinte in acest context.

   Probabil majoritatea psihoterapeutilor evita sa discute prea mult despre credintele religioase ale clientilor lor, preferand sa le lase discursul liber, fara interventii referitoare la idei spirituale tocmai pentru a se proteja de presupusa rezistenta. Ce s-ar intampla atunci cand un psiholog ateu ar fi intrebat de catre un pacient credincios: credeti ca Dumnezeu este de acord cu tot ce mi se intampla? Orice raspuns ar fi perceput drept negativ. Desigur, exista multiple metode de a divaga de la un subiect sau de a reformula o idee dar esenta ar ramane, iar clientul ar pastra o mica reticenta care ulterior s-ar putea transforma intr-adevar in rezistenta. Din punctul de vedere al psihanalizei, Dumnezeu este figura parentala care recompenseaza sau pedepseste, iar Freud desi ateu nu contesta importanta spiritualitatii in terapie. Mai mult, Jung merge mai departe si introduce in teoriile sale elemente care tin de metafizica. Nu stiu alta formare in psihoterapie care ar putea da absolventi mai credinciosi, pentru ca distinctia dintre Dumnezeu si tata este foarte mica la nivel inconstient. In definitiv, nu apare de nenumarate ori chiar in bibilie sintagma Dumnezeu-Tatal? Un Tata care este omniprezent si atotstiutor, mereu acolo cand ai nevoie de el si care te iubeste neconditionat. Partea interesanta a psihoterapiei spirituale o reprezinta principiile dupa care se ghideaza aceasta, si anume instruirea pacientului spre dobandirea unei moralitati concordante cu ortodoxismul insotita desigur de credinta sincera a terapeutului care ajunge sa vada esenta divinitatii in sufletul clientului.

 Cine este interesat poate afla mai multe informatii aici.

Psihoterapia integrativa

Details

Created: Thursday, 05 March 2015 22:54

Hits: 1379

Consilierea si psihoterapia integrativa pot fi catalogate drept unele dintre cele mai eficiente forme de abordare ale problemelor existentiale.

Strategiile psihoterapiei integrative pot fi regasite în orice formă de succes a psihoterapiei, fara nicio exceptie. Daca ne referim la partea filosofica a acestei abordari, putem afirma că nu exista o aplicabilitate generala a intervenţiei psihologice potrivite pentru fiecare client; fiecare persoana este unica si distincta, ceea ce indica faptul ca abordarile terapiei nu vor fi eficiente decat atunci cand ne bazam inca de la inceput pe această teorie. Ca individ, stresul psihologic variaza de la o persoană la alta, prin urmare bazandu-ne pe o abordare singulara a terapiei, va fi dificila tratarea multitudinii de parametrii ai patologiei, diferiti de la o persoană la alta. Termenul „narcisism”, asa cum este folosit în psihoterapia integrativa, are un anumit număr de semnificatii. In primul rand, se refera la procesul de integrare a personalitatii. Acesta include sprijinirea clientilor in a deveni constienti si  de a asimila continutul statelor Eului fragmentat într-un Eu integrat, dezvoltarea unui sentiment de sine care scade nevoia  unor  mecanisme de aparare, precum si reangajarea relatiilor sociale. Este procesul de reintegrare, de recompunere a intregului prin preluarea aspectelor nerezolvate ale existentei si transpunerea lor intr-o identitate acceptata. Totodata, psihoterapia integrativa se refera la multiplele valente ale modului în care functioneaza fiinta umana, respectiv ale psihoterapiilor care au luat nastere din abordarea acestor moduri: gestalt, bazarea pe relaţiile obiectuale, psihanalitic, behaviorist, relatiile familiale, etc. Una dintre premisele majore ale psihoterapiei integrative este ca nevoia de a relationa constituie o necesitate primara, iar contactul cu ceilalti reprezinta modul in care se satisface aceasta necesitate. Acest contact insa poate fi ambivalent, intern –  totalitatea sentimentelor, senzatiilor, gandurilor, amintirilor, sau extern – feedback-ul analizatorilor. Teoria spune ca atunci cand contactul este interupt, nevoile nu sunt indeplinite si se obtine o situatie de refugiu, artificiala care ulterior va fixa de ea anumite decizii si comportamente patologice. In cazul psihoterapiei integrative, interviul primar conduce la ideea ca terapeutul nu stie nimic in legatura cu ceea ce a experimentat clientul, asadar este necesar sa fie deschis si sa inteleaga viziunea pacientului, iar parcurgerea acestei actiuni sensibile impreuna va duce inevitabil la o redescoperirie personala, clientul devenind progresiv constient de experientele traumatizante ale trecutului pe care le va integra.