creier muzical

   Muzica, supranumită „arta sunetelor”, constituie un limbaj și mijloc specific de exprimare și impresionare de care omul se servește din timpuri preistorice. Muzica și știința par să aparțină altor universuri, unul al frumuseții și al emoției, celălalt al logicii și stricteții matematice, dar mai nou neuroștiința le leagă într-un întreg prin explicarea rolului muzicii în funcționarea creierului și implicit în viața de zi cu zi.

      Ființa umană are contact cu muzica încă din timpul vieții intrauterine, prin ascultarea bătăilor cardiace și a respirației mamei. Asocierea sunetelor interne cu cele externe îi vor influența existența viitoare, sunetele reprezentând răspunsuri cerebrale la vibrațiile lumii externe.

      Ar fi greu să defalcăm structural fenomenele de percepție și cele cognitive care sunt implicate în elaborarea mesajului muzical, datorită complexității care nu permite identificarea exactă a vreunei structuri cerebrale privilegiate reprezentând un centru al muzicii. Teoria clasică afirmă că limbajul este activat în emisfera cerebrală stângă, iar muzica în emisfera dreaptă, dar informațiile actuale conduc spre o altă concluzie care spune că anumite elemente care compun muzica (tonul, ritmul, armonia, melodia) se distribuie în ambele emisfere cerebrale, creierul fiind capabil să recunoască muzica drept o reacție diferită de cea prin care răspunde altor stimuli auditivi. Prin implicarea anumitor arii în mod tipic delegate funcțiilor specifice, emisfera dreaptă considerată cea „creativă” prinde timbrul și melodia, iar cea stângă „logică”, analizând ritmul și înălțimea sunetelor, dar totodată interacționează cu aria limbajului, fiind capabilă să recunoască și sintaxa muzicală. Ceea ce este interesant însă, este că nu există diferențe între reacțiile cerebrale stimulate de o nocturnă a unui compozitor preclasic, o canțonetă italiană și o melodie provenită din cultura ascultătorului.