Stima de sine și patologia
- Details
- Created: Friday, 06 March 2015 00:34
- Hits: 4924
Stima de sine a fost recunoscută ca un construct important pentru o lungă perioadă de timp, iar teoriile recente au sugerat că stima de sine este un indicator psihologic al bunăstării, un mijloc de monitorizare și menținere a atașamentelor interpersonale, precum și un „tampon” împotriva anxietății cauzate de preocupările existențiale.
Stima de sine poate fi derivată atât de la Sinele personal (de exemplu: aptitudini, abilități), cât și de la Sinele social (calitatea de membru în grupuri sociale). În funcție de domeniul de aplicare, se poate distinge mai departe între Sinele relațional și Sinele colectiv. Sinele relațional se referă la conceptul de Sine bazat pe conexiuni și relații cu alte persoane semnificative, în timp ce Sinele colectiv indică conceptul de Sine construit pe relații în grupuri sociale generale.
Teoria asupra stimei de sine rezultată din cercetările trecute prezintă, așadar, cele două concepte: Sinele individual și Sinele colectiv. În ciuda atenției empirice considerabile dedicată stimei de sine, există probleme importante care necesită o atenție suplimentară din partea oamenilor de știință, cum ar fi structura stimei de sine, diferențele de percepție a Sinelui în cadrul unui grup, conexiunea dintre stima de sine și rezultatele importante obținute în viață, caracterul eterogen al stimei de sine, etc. Este important să se rețină faptul că stima de sine este cel mai adesea considerată a fi un construct bidimensional, „stima de sine scăzută” și „stima de sine crescută” reprezentând capetele acestui continuum. Literatura de specialitate sugerează că stima de sine scăzută afectează negativ mai mult pacienții cu boli cronice decât populațiile sănătoase. În acest context, stima de sine poate fi o importantă resursă de coping, aceasta fiind esențială pentru îngrijirea pacienților pe termen lung, severitatea simptomului, frecvența complicațiilor, interferențele sau gradul de depresie.
Stima de sine a fost, de asemenea, raportată a fi predictor al stresului la persoanele cu boli cronice, sugerându-se că un potențial factor de stres (de exemplu un eveniment extern) îi face pe indivizi să se supună celor două procese cognitive de evaluare. În timp ce evaluarea primară se concentrează pe natura nivelului (pozitiv, negativ sau neutru) și, respectiv, pe amenințare, evaluarea secundară determină dacă sunt disponibile capacități și resurse de coping suficiente pentru a depăși criza. Persoanele cu stima de sine scăzută nu dispun de resursele necesare pentru a reglementa factorii de stres ai mediului. O boală cronică poate schimba schema unei persoane în ceea ce privește imaginea de sine sau cea referitoare la persoanele din jurul său, iar în acest caz sunt necesare resurse psiho-sociale pentru a stabiliza relațiile cu ceilalți. Așadar, în cazul în care aceste resurse (de exemplu stima de sine) lipsesc, stabilitatea nu se poate dezvolta și relațiile sociale pot fi perturbate.
Persoanele cu o stimă de sine scăzută nu pot să păstreze sau să formeze noi relații sociale, deoarece acestea sunt mai puțin susceptibile să caute activități sociale. Mai mult, este posibil ca stima de sine scăzută să prezică mai puține interacțiuni sociale, pentru că individul nu este capabil fizic pentru efortul angajării în contacte interpersonale.
Aceste implicații despre stima de sine și interacțiunea socială în bolile cronice au reprezentat cauza unei analize mai detaliate, iar rezultatele au dovedit legătura dintre severitatea simptomelor percepute, gradul de durere fizică și stresul psihologic resimțit de către pacient. S-a demonstrat că stima de sine influențează frecvența simptomelor raportate (de exemplu crize focale la adolescenții cu epilepsie) și s-a constatat de asemenea că în rândul adolescenților cu boli cronice, stima de sine pozitivă a prezis mai puține lamentări.