Dezvoltare și evoluție personală

Details

Created: Thursday, 02 April 2015 07:50

Hits: 1614

   Dezvoltarea personală și definirea existenței

  Deși conceptul „dezvoltării personale” a fost de nenumărate ori explicat și legat de diferite forme ale cunoașterii, rămâne totuși o noțiune care aparține în mod predominant psihologiei și psihoterapiei. De ce tocmai al psihoterapiei? Pentru că, în aproape toate formele ei, psihoterapia se bazează pe ideea de schimbare și restructurare, iar acest lucru este reprezentat de dezvoltarea, evoluția și conștientizarea personală.

   „Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște tot universul” este o maximă des utilizată și atribuită lui Socrate, deși Socrate n-a lăsat nicio scriere și întreaga sa filozofie se regăsește la discipolul său Platon. Se spune că este vorba despre o inscripție deasupra porții lui Apollo la Delhi, preluată de către filozofii antici ca unul din principiile învăță turii lor. Autocunoașterea implică tehnici și demersuri complexe, având ca scop dezvoltarea personală. Cunoașterea sinelui, simplă în aparență, presupune o abordare complexă care necesită cunoștințe specifice. Scopul acestei cunoașteri este descoperirea potențialului și a resurselor existente în noi, în vederea îmbunătățirii și optimizării relațiilor intra- și interpersonale, dar și a dezvoltării creativității.

   Așa cum cunoașterea are limitele ei, și autocunoașterea este limitată. Totuși, atât cât permite nivelul actual al dezvoltării neuroștiințelor, ne putem autoevalua după modelul dat de Colegiul Psihologilor: subiectiv-emoțional, cognitiv, comportamental, psihofiziologic, personalitate și mecanisme adaptative/defensive, relaționare interpersonală. Și pentru ca acest demers să aibă o finalitate, va trebui să fim extrem de sinceri cu noi înșine, să renunțăm la toate măștile pe care normele sociale ni le impun pentru a fi etichetați „normali”. Dincolo de acest aspect, intervin mecanismele de apărare ale Eu-lui care acționează la nivel inconștient.
   Se spune că noi ne creem propria realitate, că gândul are consistență energetică (implicit materială) și că ne folosim doar 10% din capacitatea creierului (teorie cu multi adepți, dar și cu mulți contestatari).
    Și totuși, parafrazând dilema filosofică primordială „cine suntem, de unde venim și unde ne ducem?", cât de real este demersul autocunoașterii?

    Mintea umană poate fi asimilată unei stații de emisie-recepție și poate fi acordată la frecvența dorită, întrucât dispunem de capacitatea de a schimba frecvența.  Avem la îndemână întreaga gamă de trăiri și sentimente. Și atunci de ce ne lăsăm atât de ușor prinși în capcana gândurilor contraproductive și autodistructive, a regretelor?  Dezvoltarea personală îi ajută pe oameni să se cunoască mai bine și să trăiască în armonie cu ei înșiși și cu mediul, să se autodepășească, să-și împlinească viața și să dezvolte relații mai bune cu cei din jur. Dezvoltarea personală presupune un demers voluntar de autocunoaștere și de îmbunătățire a propriei funcționări, constând într-un ansamblu de practici care au drept obiectiv o lucrare cu sine în scopul de a identifica și utiliza mai bine resursele proprii, de a dezvolta potențialul personal și de a îmbunătăți relațiile cu ceilalți.
    Procesul de dezvoltare personală se poate desfășura atât în cadrul individual, cât și în grup, iar aspectele abordate pot fi printre altele:

- optimizarea imaginii de sine;
- gestionarea emoțiilor;
- învingerea timidității;
- optimizarea abilităților sociale;
- optimizarea abilităților de comunicare;
- dezvoltarea asertivității;
- gestionarea eficientă a timpului;
- dezvoltarea abilităților de a gestiona stresul.

  În viziunea prof. Iolanda Mitrofan (2008) „scopul în dezvoltarea personală este armonizarea și unificarea Eu-Sine, optimizarea și autotransformarea creatoare, maturizarea psihospirituală a persoanei în dinamica sa evolutivă. Indicatorii realizării sale sunt: conștientizarea extinsă de sine, potențarea propriilor capacități evolutive, redimensionarea, integrarea și redirecționarea responsabilă și eficientă a propriului scenariu de viață și a dinamicilor evolutive relaționale și colective” (p.16).
    În această perspectivă, procesul dezvoltării personale este unul integrator, care abordează într-o lumină pozitivă natura schimbării și devenirii umane. Accentul este pus atât pe activarea spontană a resurselor creative pentru transformarea de sine, cât și pe schimbări la nivelul scenariului de viață. Schimbarea umană este un proces complex și în mare parte imprevizibil, care include atât dinamici conștiente, cât și inconștiente și care poate avea traiectorii temporale diferite de la o persoană la alta.
     Un concept interesant este cel al scenariului de viață, amintit mai sus. În literatură, acesta este legat de dinamicile mai puțin sănătoase și neadaptative ale schimbării umane. Într-un fel, în contrast cu dezvoltarea personală, scenariul de viață se referă la cealaltă față a monedei (ceea ce urmează a fi conștientizat, resemnificat și schimbat). În Terapia Unificării există conceptul de „softuri de transformare”. Softurile distructive duc la „autoblocare”, care se manifestă prin crize existențiale de adaptare, reprimare, privare și pervertire a nevoilor vitale, tulburări psihice (auto și heteroagresivitate), reacții de izolare, excludere și autoblamare și chiar autoanihilare.
  În contrast cu aceste softuri, softurile creatoare permit o „autoreprogramare – autorecondiționare” a scenariului de viață, a rolurilor și a pattern-urilor evolutive (rescenarizarea pe termen scurt și lung). Softurile menționate furnizează teme de lucru analitic cu scop de asanare, reconstituire în prezent, cataliză și integrare – acceptare, finalizare, resemnificare și reconversie transformatoare.

       Am prezentat pe scurt o abordare cognitivistă, dar și experiențială a principalelor aspecte privind dezvoltarea personală.  Dezvoltarea personală are în vedere restructurarea și stimularea resurselor psihomentale creative de auto-optimizare și însănătoșire (esențiale atât în psihoterapie, cât și în viața cotidiană), precum și maturizarea spirituală și individuală, familială și colectivă. Dezvoltarea personală poate duce la facilitarea unor dinamici interpersonale flexibile și adaptative, diminuarea și autocontrolul agresivității, intoleranței la frustrare, ostilității, rigidității mentale și a discriminărilor de diverse tipuri, optimizarea încrederii în sine și a asertivității prin creșterea încrederii și a acceptării de sine.

Timpul ca măsură și iluzie

Details

Created: Tuesday, 31 March 2015 10:16

Hits: 2234

     Timpul ca măsură și ca iluzie

   Ce este timpul? Are legătură cu psihicul și implicit cu psihoterapia? Pentru a răspunde la această întrebare este destul să ne uităm la ceas, în calendar sau să ne amintim cum am petrecut ziua de ieri.

  Este într-adevăr așa? Să presupunem că suntem naufragiați pe o insulă pustie unde zilnic luptăm pentru supraviețuire: vremea începe să se răcească, peștii din ocean nu se lasă prinși, lipsesc fructele din pomi și avem doar o grotă la dispoziție. Cum am defini și percepe timpul după o perioadă îndelungată în această situație? Cel mai probabil am pierde șirul zilelor după vreo săptămână (asta dacă nu însemnăm fiecare zi trecută), iar singurul reper al temporalității ar fi soarele după care ne-am ghida activitatea cotidiană sau mai bine spus găsirea mijloacelor de a rezista. Tot ca exercițiu de imaginație, să prespunem că insula respectivă se afla într-o zonă tropicală unde sezonul ploios durează șase luni și în toată această perioadă am fi nevoiți să stăm adăpostiți în peșteră. După un anumit interval (să zicem 4 ani) suntem salvați de o navă și întrebați pe lângă datele de identificare personală și dacă ne amintim cât timp am fost pe insulă. Oare care ar fi răspunsul?
       Aici intervine teoria neuroștiinței, care afirmă că răspunsurile la întrebarea de mai sus ar depinde de mai mulți factori după cum urmează:

   1. Vârsta persoanei. Cercetătorii au demonstrat faptul că percepem timpul diferit în funcție de vârstă. Pentru un copil de 4 ani, un an reprezintă 25% din întreaga viață, dar pentru un adult de 50 de ani, un an este doar 2%, una dintre teoriile care leagă percepția timpului de vârstă afirmând că de fapt raportăm intervalele temporale la cât am trăit până acum. Pe lângă această ipoteză, se regăsește și aceea privind nivelul de atenție pe care-l acordăm timpului: ca și adulți avem alte priorități gen muncă, familie, activități diverse, toate acestea cumulându-se și acumulându-se cu inevitabilul stres.

     2. Memoria. Pare ciudat, dar într-adevăr memoria funcționează ca un reper al timpului. Dacă în primii ani de viață avem parte de o mulțime de situații noi și interesante – primul mers cu bicicleta, primul sărut, prima călătorie la mare, etc – ulterior alte amintiri (și moduri de fixare mnezice) nu mai sunt atât de profunde. Deja am trăit experiența respectivă și creierul face un fel de salt peste momentul în sine, importanța cunoașterii (de fapt o recunoaștere) este mult diminuată, iar în consecință trăim o comprimare temporală.

    3. Starea emoțională. Aici este destul de simplă explicația: un fapt demonstrat în zeci de studii – frica dilată timpul. Dar situația psihosomatică este cumva invers, apare o accelerare, sistemul cognitiv intră în alertă și simțurile ni se ascut, pregătind organismul pentru situația de „fugi sau luptă”. Cercetările recente au arătat că acest lucru este valabil și în cazul persoanelor anxioase, mecanismul fiind identic atunci când sunt puse în fața obiectului/situației care le creează anxietatea.

   4. Evenimentele la care am fost supuși. Desigur, altcumva conștientizăm timpul atunci când așteptăm să înceapă un examen, stăm la coadă sau ne bucurăm de compania unui prieten vechi pe care nu l-am văzut de mult timp. Sau mai bine spus, în litera articolului nostru, este o diferență esențială între felul cum percepem perioada petrecută în cavernă așteptând să treacă ploile și atunci când culegem de pe plajă scoicile aruncate de furtună pe mal.

   5. Tipul de personalitate. Cele mai recente lucrări științifice au demonstrat legătura între tipul de personalitate extravert și perceperea timpului, teoria afirmând că în căutarea lor de senzații tari și noi, extravertiții tind să aibă o conștientizare deformată asupra trecerii timpului, petrecându-se o comprimare temporală cu fiecare stimulare peste pragul de excitare corticală. În concluzie, dacă am fi lăsat pe insulă un introvertit, probabil cei patru ani petrecuți în singurătate ar fi fost mult mai mulți din perspectiva lui.

   Revenind la întrebarea de la începutul articolului - „ce este timpul?”, replica cea mai pertinentă ar fi: timpul este o măsură a duratei evenimentelor, având diferite sensuri în funcție de context și de anumiți parametri, preponderent bio-psiho-sociali. O carte interesantă care abordează problematica timpului este aceasta , o recomand cu o deosebită căldură deși poate este greu de citit și înțeles de prima dată, însă aspectele discutate sunt indubitabil valoroase și lucrarea merită parcursă cel puțin de două-trei ori.

Cursa 4U9525, o tragedie inevitabilă

Details

Created: Friday, 27 March 2015 20:35

Hits: 1662

    A320 și importanța testării psihologice

   Tragedia provocată de prăbușirea deliberată a avionului Airbus A320 al companiei Germanwings de către copilotul Andreas Lubitz readuce în prim plan vechea dilemă: psihoterapeut sau psihiatru? Medicație sau psihoterapie? Este de la sine înțeles că toată lumea preferă varianta cea mai rapidă a rezolvării unei probleme dar în unele cazuri, ca în cel de sus, acest lucru nu a fost pozitiv.

    Diagnosticat cu despresie severă, Lubitz a urmat un tratament psihiatric timp de un an și jumătate bazat preponderent pe medicație. Potrivit „The Times”, s-a declarat faptul că: „În timpul pregătirii sale de la Școala de Aviație a Lufthansa, Andreas L (Lubitz) fusese declarat inapt pentru a-și îndeplini datoriile ca pilot, deoarece a urmat un tratament psihiatric timp de un an și jumătate și a fost pus să reia cursurile de zbor”. Sursa tabloidului britanic nu a menționat alte amănunte, însă oficialii companiei Lufthansa au confirmat faptul că viitorul copilot a avut o pauza în pregătire, dar ulterior a dat testele medicale și tehnice (deci nu și psihologice!) și a fost declarat apt de a zbura.

     Esență sau aparență

   Andreas Lubitz a fost o perioadă însoțitor de zbor, iar colegii lui îl percepeau drept vesel, amuzant și mai ales mulțumit de job-ul pe care-l are. Mai mult decât atât, avea o prietenă, practica activități sportive și era activ social. Ce l-a determinat să provoace tragedia? Sunt mai multe variante, în funcție de cei care sunt dispuși sau nu să atribuie vina cuiva anume: varianta colegilor care afirmă că ar fi suferit de sindromul Burnout, pentru că Germanwings este o companie în dezvoltare și cerințele postului sunt destul de mari, iar a fi pilot (ori copilot) este un stres major. O altă variantă este aceea care afirmă că Lubitz s-ar fi despărțit recent de prietena lui, iar această despărțire a dus la reactivarea depresiei, iar ultima teorie este că de fapt Lubitz ar fi suferit în continuare de depresie și ar fi simulat faptul că se simte bine.

    Indiferent care dintre acestea este validă, este de neconceput faptul că nu s-a facut o testare serioasă a personalității! Omul avea nevoie de ajutor și incompetența unora a condus la tragedie. Nu știu cât de mult poate fi blamat Lubitz ca persoană sau cât din vina lui poate fi aruncată asupra societății. În mod normal, nu lași un om cu o răspundere atât de mare fără a fi verificat „la sânge” din toate punctele de vedere. Știu că unele teste psihologice pot fi păcălite destul de ușor (mai ales variantele în care ai de ales un răspuns sau mai multe), iar o persoană cu un IQ peste medie păcălește orice test de acest gen. Mulți specialiști moderni dezaprobă testele proiective, spunând că nu sunt concludente și că pot fi interpretate în multiple moduri după dorința și cheful psihologului, însă ar fi singurele prin care se exprimă mesajele inconștientului în afară de interviul psihologic, care este la rândul lui destul de subiectiv și al cărui rezultat ține de experiența specialistului.

    Revenind la ideea inițială, se pune problema: psiholog, psihoterapeut sau psihiatru? Primele două profesii se bazează pe psihoterapie și nu implică utilizarea unor medicamente, iar ultima face exact inversul. Din punct de vedere al eficacității și al integrării rapide în cadrul social, rolul psihiatriei este de necontestat, medicația reducând simptomul foarte repede iar subiectul tratamentului va fi de cele mai multe ori sedat până când trece peste episod. Punct ochit, punct lovit! Probabil costurile acestui tip de terapie sunt destul de mici și țin mai mult de preferințele farmaceutice ale psihiatrului decât de eficiența medicamentelor, dar ceea ce este de reținut reprezintă esențialul: se tratează simptomul, nu cauza!
    Psihoterapia este de lungă durată mai ales în cazuri clinice severe și are un cost mult mai mare, dar statistica spune că beneficiul ei depășește prețul aferent ședințelor. Cum se poate acest lucru? Simplu, teoria spune că un diagnostic este multiaxial și implică faptul că un pacient suferă nu doar de o singură boală, ci de mai multe boli care au sau nu legătură între ele, lucru valabil și dacă ne referim la cauzele lor. Ei bine, tocmai asta face psihoterapia: ia fiecare simptom, i se identifică cauza, se rezolvă conflictul și apoi se reia procesul pentru fiecare problemă identificată. Într-adevăr, unele forme de psihoterapie pot ține în cazuri extreme 5-6 ani, însă dacă se analizează la rece implicațiile în plan social se observă clar cum raportul tinde să încline în favoarea acesteia.

   Totodată s-a observat în ultima vreme cum importanța testărilor psihologice a fost minimalizată și adusă în stadiul unei formalități. O greșeală gravă a cărei consecințe apar și vor fi din ce în ce mai dese. Se omite faptul că societatea nu se însănătoșește progresiv pe parcursul istoriei și nu există o corelație între nivelul de trai și patologia psihiatrică.

   Deci ce rămâne de făcut? Facem selecții serioase în cadrul profesiilor care implică responsabilitate, sau lăsăm lucrurile să se rezolve de la sine și ne rugăm să nu apară un om cu probleme serioase și cu mâna pe un buton roșu?

Ai emoții când șofezi? Nu ești singurul!

Details

Created: Thursday, 26 March 2015 11:28

Hits: 12637

        Fobia de a conduce o mașină

     A conduce un autovehicul în zilele noastre poate însemna o întreagă aventură: nu ști la ce să te aștepți de la mașina ta, nu ști ce evenimente pot să apară și mai ales nu poți fi sigur de promptitudinea reacțiilor tale .

   În acest context este de neînțeles de ce există o mulțime de persoane care suferă de diferite fobii foarte comune (frica de păianjeni, șoareci, întuneric, etc) și doar o minoritate care au fobia șofatului, ținând cont că accidentele rutiere sunt de câteva sute, dacă nu mii de ori, mai letale decât întâlnirea cu un membru al familiei rozătoarelor sau plimbările seara de unul singur. O explicație ar fi că habitatul mașinii oferă o extensie a spațiului personal și în acest mod este conștientizat drept zonă-tampon între persoană și mediul extern. Problema este că această protecție este iluzorie, de cele mai multe ori manifestându-se doar împotriva condițiilor meteo, de aceea toți specialiștii recomandă prudență în activitatea de a șofa. Această prudență este de multe ori luată în derâdere de către cei care se percep drept foarte siguri pe ei (aceștia fiind și autorii a peste 90% dintre accidente) și mult exagerată de cei cărora condusul li se pare o activitate înspăimântătoare, fiind victimele reportajelor promovate de media ori de sfaturile prea protectoare ale diverșilor. Aceștia din urmă experimentează o anxietate reflectată în multiple situații: câțiva se tem să intre în mașină indiferent pe ce loc stau, alții se tem efectiv să conducă, iar alții au parte de atacuri de panică aleatorii când sunt în interiorul autovehiculului.

   Toate aceste situații reprezintă anxietăți privitoare la a conduce o mașină și au nevoie de tehnici diferite pentru a fi rezolvate. Teoria afirmă faptul că orice stres este pasibil de a cauza anxietate, iar condusul este cu siguranță destul de stresant. De fiecare dată când apeși accelerația până la capăt pentru a intra într-o depășire, organismul reacționează în consecință, indiferent cât de bun crezi tu că ești ca șofer. Inconștientul tău recunoaște pericolele la care te expui și pregătește un răspuns specific, asemănător cu situația în care te pregătește de luptă. Altă situație stresantă generatoare de anxietate apare atunci când ești într-o zonă nouă, unde ieși din familiaritate și nu ști exact configurația traseului. Cu toate că cineva ar putea spune: „Conduc doar prin oraș și cunosc toate străzile cu gropi cu tot!”, afirmația de mai sus este cât se poate de validă pentru că familiaritatea dispare pe întuneric, în condiții meteo extreme sau când se deviază drumul datorită lucrărilor de mentenanță. Acestea sunt doar două dintre multele exemple reprezentate de circumstanțele care pot duce la formarea anxietății șofatului.

     Metode de reducere a fricii de a conduce:

       Depășirea oricărei fobii este un proces de lungă durată și cu atât mai mult, activitatea de a șofa va genera întotdeauna cel puțin o mică doză de anxietate, așa că tehnicile sunt ceva mai complicate și mai greu de implementat. Totuși există câteva procedee care și-au dovedit eficacitatea:

1. Înfruntă-ți teama. În cazul multora, această sintagmă este mai ușor de spus decât de făcut, dar principiul ei funcționează. Dacă îți este frică să conduci și eviți să mai faci acest lucru, înseamnă că-ți confirmi fobia, iar această situație va duce la acutizarea ei. Așadar ar fi preferabil să urci la volan de fiecare dată când ai ocazia și vei observa la un moment dat că vei fi din ce în ce mai relaxat și mai sigur pe tine. Nu te aștepta ca acest lucru să apară după o lună, două, este un proces care va dura ceva mai mult.

2. Condu adecvat și respectă regulile de circulație. Poate vei interpreta că, dacă accelerezi la maxim și controlezi bine mașina, înseamnă că ești un șofer bun, dar faptul că depășești viteza, conduci agresiv sau că nu dai prioritate va adăuga un plus la anxietatea deja existentă. Nu te ajută deloc să te identifici cu piloții de curse sau cu actorii din filme pentru că au și ei anxietățile lor.

3. O metodă bună pentru reducerea anxietății de a șofa este aceea de a face exerciții în zone liniștite, libere de trafic, gen poligoane sau drumuri de țară. Cu cât mai mult va dura această activitate, cu atât mai bine. Nu te gândi că ai permis de 10 ani și că îți este rușine să mergi în poligon pentru că cel mai important lucru este să te simți tu bine în mașina ta, nu cum percep ceilalți exercițiul respectiv.

4. Conștientizează-ți frica! Procedeul acesta ține de controlul emoțiilor și, cu toate că sună pompos, este ușor de făcut: când simți că apare o tensiune (strângi prea tare volanul, piciorul începe să tremure, respiri din ce în ce mai repede, îți vin în minte tot felul de gânduri catastrofice), încearcă să-ți relaxezi progresiv partea corpului în care apare. Exemplu: mâna strânsă pe volan o vei relaxa începând de la umăr spunându-ți: sunt în siguranță, totul este în regulă, mă simt liniștit, liber și ușor. Te concentrezi prima dată pe umăr, apoi pe braț, antebraț și la urmă pe degete, repetând în minte cele scrise mai sus. Principiul după care se ghidează acest procedeu este cel al confruntării directe cu efectul fobiei. A recunoaște un lucru înseamnă a avea putere asupra lui, deci observă când ceva nu este în regulă și ia măsuri!

Desigur, pe lângă toate acestea ar fi preferabil să se apeleze la strategiile clasice de reducere a anxietății, dar ele pot avea loc doar în cabinetul specialistului.