Timpul ca măsură și ca iluzie
Ce este timpul? Are legătură cu psihicul și implicit cu psihoterapia? Pentru a răspunde la această întrebare este destul să ne uităm la ceas, în calendar sau să ne amintim cum am petrecut ziua de ieri.
Este într-adevăr așa? Să presupunem că suntem naufragiați pe o insulă pustie unde zilnic luptăm pentru supraviețuire: vremea începe să se răcească, peștii din ocean nu se lasă prinși, lipsesc fructele din pomi și avem doar o grotă la dispoziție. Cum am defini și percepe timpul după o perioadă îndelungată în această situație? Cel mai probabil am pierde șirul zilelor după vreo săptămână (asta dacă nu însemnăm fiecare zi trecută), iar singurul reper al temporalității ar fi soarele după care ne-am ghida activitatea cotidiană sau mai bine spus găsirea mijloacelor de a rezista. Tot ca exercițiu de imaginație, să prespunem că insula respectivă se afla într-o zonă tropicală unde sezonul ploios durează șase luni și în toată această perioadă am fi nevoiți să stăm adăpostiți în peșteră. După un anumit interval (să zicem 4 ani) suntem salvați de o navă și întrebați pe lângă datele de identificare personală și dacă ne amintim cât timp am fost pe insulă. Oare care ar fi răspunsul?
Aici intervine teoria neuroștiinței, care afirmă că răspunsurile la întrebarea de mai sus ar depinde de mai mulți factori după cum urmează:
1. Vârsta persoanei. Cercetătorii au demonstrat faptul că percepem timpul diferit în funcție de vârstă. Pentru un copil de 4 ani, un an reprezintă 25% din întreaga viață, dar pentru un adult de 50 de ani, un an este doar 2%, una dintre teoriile care leagă percepția timpului de vârstă afirmând că de fapt raportăm intervalele temporale la cât am trăit până acum. Pe lângă această ipoteză, se regăsește și aceea privind nivelul de atenție pe care-l acordăm timpului: ca și adulți avem alte priorități gen muncă, familie, activități diverse, toate acestea cumulându-se și acumulându-se cu inevitabilul stres.
2. Memoria. Pare ciudat, dar într-adevăr memoria funcționează ca un reper al timpului. Dacă în primii ani de viață avem parte de o mulțime de situații noi și interesante – primul mers cu bicicleta, primul sărut, prima călătorie la mare, etc – ulterior alte amintiri (și moduri de fixare mnezice) nu mai sunt atât de profunde. Deja am trăit experiența respectivă și creierul face un fel de salt peste momentul în sine, importanța cunoașterii (de fapt o recunoaștere) este mult diminuată, iar în consecință trăim o comprimare temporală.
3. Starea emoțională. Aici este destul de simplă explicația: un fapt demonstrat în zeci de studii – frica dilată timpul. Dar situația psihosomatică este cumva invers, apare o accelerare, sistemul cognitiv intră în alertă și simțurile ni se ascut, pregătind organismul pentru situația de „fugi sau luptă”. Cercetările recente au arătat că acest lucru este valabil și în cazul persoanelor anxioase, mecanismul fiind identic atunci când sunt puse în fața obiectului/situației care le creează anxietatea.
4. Evenimentele la care am fost supuși. Desigur, altcumva conștientizăm timpul atunci când așteptăm să înceapă un examen, stăm la coadă sau ne bucurăm de compania unui prieten vechi pe care nu l-am văzut de mult timp. Sau mai bine spus, în litera articolului nostru, este o diferență esențială între felul cum percepem perioada petrecută în cavernă așteptând să treacă ploile și atunci când culegem de pe plajă scoicile aruncate de furtună pe mal.
5. Tipul de personalitate. Cele mai recente lucrări științifice au demonstrat legătura între tipul de personalitate extravert și perceperea timpului, teoria afirmând că în căutarea lor de senzații tari și noi, extravertiții tind să aibă o conștientizare deformată asupra trecerii timpului, petrecându-se o comprimare temporală cu fiecare stimulare peste pragul de excitare corticală. În concluzie, dacă am fi lăsat pe insulă un introvertit, probabil cei patru ani petrecuți în singurătate ar fi fost mult mai mulți din perspectiva lui.
Revenind la întrebarea de la începutul articolului - „ce este timpul?”, replica cea mai pertinentă ar fi: timpul este o măsură a duratei evenimentelor, având diferite sensuri în funcție de context și de anumiți parametri, preponderent bio-psiho-sociali. O carte interesantă care abordează problematica timpului este aceasta , o recomand cu o deosebită căldură deși poate este greu de citit și înțeles de prima dată, însă aspectele discutate sunt indubitabil valoroase și lucrarea merită parcursă cel puțin de două-trei ori.
