A320 și importanța testării psihologice

   Tragedia provocată de prăbușirea deliberată a avionului Airbus A320 al companiei Germanwings de către copilotul Andreas Lubitz readuce în prim plan vechea dilemă: psihoterapeut sau psihiatru? Medicație sau psihoterapie? Este de la sine înțeles că toată lumea preferă varianta cea mai rapidă a rezolvării unei probleme dar în unele cazuri, ca în cel de sus, acest lucru nu a fost pozitiv.

    Diagnosticat cu despresie severă, Lubitz a urmat un tratament psihiatric timp de un an și jumătate bazat preponderent pe medicație. Potrivit „The Times”, s-a declarat faptul că: „În timpul pregătirii sale de la Școala de Aviație a Lufthansa, Andreas L (Lubitz) fusese declarat inapt pentru a-și îndeplini datoriile ca pilot, deoarece a urmat un tratament psihiatric timp de un an și jumătate și a fost pus să reia cursurile de zbor”. Sursa tabloidului britanic nu a menționat alte amănunte, însă oficialii companiei Lufthansa au confirmat faptul că viitorul copilot a avut o pauza în pregătire, dar ulterior a dat testele medicale și tehnice (deci nu și psihologice!) și a fost declarat apt de a zbura.

     Esență sau aparență

   Andreas Lubitz a fost o perioadă însoțitor de zbor, iar colegii lui îl percepeau drept vesel, amuzant și mai ales mulțumit de job-ul pe care-l are. Mai mult decât atât, avea o prietenă, practica activități sportive și era activ social. Ce l-a determinat să provoace tragedia? Sunt mai multe variante, în funcție de cei care sunt dispuși sau nu să atribuie vina cuiva anume: varianta colegilor care afirmă că ar fi suferit de sindromul Burnout, pentru că Germanwings este o companie în dezvoltare și cerințele postului sunt destul de mari, iar a fi pilot (ori copilot) este un stres major. O altă variantă este aceea care afirmă că Lubitz s-ar fi despărțit recent de prietena lui, iar această despărțire a dus la reactivarea depresiei, iar ultima teorie este că de fapt Lubitz ar fi suferit în continuare de depresie și ar fi simulat faptul că se simte bine.

    Indiferent care dintre acestea este validă, este de neconceput faptul că nu s-a facut o testare serioasă a personalității! Omul avea nevoie de ajutor și incompetența unora a condus la tragedie. Nu știu cât de mult poate fi blamat Lubitz ca persoană sau cât din vina lui poate fi aruncată asupra societății. În mod normal, nu lași un om cu o răspundere atât de mare fără a fi verificat „la sânge” din toate punctele de vedere. Știu că unele teste psihologice pot fi păcălite destul de ușor (mai ales variantele în care ai de ales un răspuns sau mai multe), iar o persoană cu un IQ peste medie păcălește orice test de acest gen. Mulți specialiști moderni dezaprobă testele proiective, spunând că nu sunt concludente și că pot fi interpretate în multiple moduri după dorința și cheful psihologului, însă ar fi singurele prin care se exprimă mesajele inconștientului în afară de interviul psihologic, care este la rândul lui destul de subiectiv și al cărui rezultat ține de experiența specialistului.

    Revenind la ideea inițială, se pune problema: psiholog, psihoterapeut sau psihiatru? Primele două profesii se bazează pe psihoterapie și nu implică utilizarea unor medicamente, iar ultima face exact inversul. Din punct de vedere al eficacității și al integrării rapide în cadrul social, rolul psihiatriei este de necontestat, medicația reducând simptomul foarte repede iar subiectul tratamentului va fi de cele mai multe ori sedat până când trece peste episod. Punct ochit, punct lovit! Probabil costurile acestui tip de terapie sunt destul de mici și țin mai mult de preferințele farmaceutice ale psihiatrului decât de eficiența medicamentelor, dar ceea ce este de reținut reprezintă esențialul: se tratează simptomul, nu cauza!
    Psihoterapia este de lungă durată mai ales în cazuri clinice severe și are un cost mult mai mare, dar statistica spune că beneficiul ei depășește prețul aferent ședințelor. Cum se poate acest lucru? Simplu, teoria spune că un diagnostic este multiaxial și implică faptul că un pacient suferă nu doar de o singură boală, ci de mai multe boli care au sau nu legătură între ele, lucru valabil și dacă ne referim la cauzele lor. Ei bine, tocmai asta face psihoterapia: ia fiecare simptom, i se identifică cauza, se rezolvă conflictul și apoi se reia procesul pentru fiecare problemă identificată. Într-adevăr, unele forme de psihoterapie pot ține în cazuri extreme 5-6 ani, însă dacă se analizează la rece implicațiile în plan social se observă clar cum raportul tinde să încline în favoarea acesteia.

   Totodată s-a observat în ultima vreme cum importanța testărilor psihologice a fost minimalizată și adusă în stadiul unei formalități. O greșeală gravă a cărei consecințe apar și vor fi din ce în ce mai dese. Se omite faptul că societatea nu se însănătoșește progresiv pe parcursul istoriei și nu există o corelație între nivelul de trai și patologia psihiatrică.

   Deci ce rămâne de făcut? Facem selecții serioase în cadrul profesiilor care implică responsabilitate, sau lăsăm lucrurile să se rezolve de la sine și ne rugăm să nu apară un om cu probleme serioase și cu mâna pe un buton roșu?