Obsesia morții a preocupat întotdeauna omenirea și consecința se reflectă în patologie, reprezentând o problemă esențială care este dezbătută în cadrul psihoterapiei. Cum cele două concepte opuse, viața și moartea, constituie condiții fundamentale ale existenței, fiecare dintre teoriile terapeutice s-a ocupat de definirea relațiilor dintre ele. Psihanaliza a fost prima și cea mai convingătoare dintre aceste forme ale cunoașterii, dezvoltând de fapt principiile care stau la baza diversificării ulterioare a ramurii psihoterapiei.
Conform lui Freud, fiecare dintre noi este înzestrat cu o formă de energie psihică pe care o investim ulterior în oameni, obiecte sau idei, iar aceasta este divizată între două tipuri de instincte: Instinctul Vieții și cel al Morții. Instinctul Vieții are ca scop supraviețuirea și autoperpetuarea, în această categorie fiind incluse nevoile noastre de hrană, adăpost și mai ales nevoile sexuale. Energia Instinctului Vieții, libidoul, a fost considerată de către Freud ca fiind forța pulsională care străbate întreaga noastră personalitate și care ne impulsionează de-a lungul vieții. În formulările sale timpurii, Freud susținea că impulsul nostru de bază este în întregime sexual și că toate celelalte scopuri și dorințe apar prin modificarea acestuia. În ceea ce-i privește pe terapeuții freudieni contemporani, termenul „libido” și-a pierdut o mare parte din conotațiile sale sexuale originare, referindu-se în mod esențial la ideea de energie pulsională - energia pe care o investim în atingerea unor interese particulare în anumite domenii, activități ori în relațiile cu ceilalți.
În opoziție cu Instinctul Vieții se află Instinctul Morții. Discuțiile pe marginea Instinctului Morții, inclusiv cele inițiate de Freud, tind să fie mai degrabă vagi, în orice caz este clar că dânsul considera organismul uman ca fiind în mod instinctiv tras înapoi într-o stare în care toate tensiunile ar putea dispărea - pe scurt, starea de moarte. Această atracție instinctivă către moarte permite apariția tendințelor autoagresive. Deoarece în majoritatea situațiilor energia morții este frânată și temperată de către energia menținerii vieții și, implicit, a libidoului, agresivitatea noastră este redirecționată în exterior, împotriva celor din jur. Instinctele agresive sunt o componentă a ceea ce alimentează comportamentul, iar instinctul de autoconservare se bazează pe măsura în care agresivitatea reușește să-și atingă scopurile. Cu alte cuvinte, conform lui Perelberg, este imperativ să nu pierdem din vedere „funcția de propensiune” a agresivității care este esențială pentru păstrarea vieții, adică oarecum funcția agresivității limitate este naturală și provine din zestrea psihogenetică.
Instinctul Morții reprezintă cea mai amplă speculație filosofică a lui Freud, dar care nu s-a păstrat, dintre freudienii contemporani puțini folosesc noțiunea și găsesc mult mai utilă discuția despre unele concepte precum vină, agresivitate, furie sau conflict cu Supraeul. Excepție sunt kleinienii, care au dus mai departe dezvoltarea noțiunii; ei vorbesc mai degrabă despre pacientul „care s-a îndepărtat de viață” sau „care caută o stare apropiată morții”, noțiuni care sunt văzute ca derivate din funcționarea Instinctului Morții.
Instinctele Sinelui sunt în mod esențial biologice. Ele nu sunt supuse rațiunii, logicii, realității sau moralității. Într-un anume sens, sunt nepăsatoare și echidistante. Sunt preocupate doar de un singur lucru: reducerea oricăror tensiuni pe care organismul nostru le experimentează. Tendința noastră interioară de a maximaliza plăcerea și de a minimaliza durerea a fost denumită de Freud „principiul plăcerii”. În timp ce Sinele știe ceea ce dorește și ce are nevoie, el este într-o anumită măsură „orb” - orb la ceea ce constituie căile sigure sau etice de a obține ceea ce are nevoie, deoarece nu ține cont de realitate. Pentru a îndeplini această funcție, Freud spunea că psihicul își dezvoltă o nouă componentă, Eul, despre care afirmă că apare în jurul vârstei de 6 luni. Principala funcție a Eului este de a fi un mediator între Sine și realitate. Spre deosebire de principiul plăcerii al Sinelui, Eul lucrează pe baza a ceea ce se numește „principiul realității”, care are la bază securitatea și evitarea durerii.
Pe măsură ce creștem, aducem în interiorul nostru idei și atitudini pe care le observăm la cei din jurul nostru. Se spune că părinții joacă un rol important în înfrânarea sau inhibarea exceselor Sinelui. Copii fiind, internalizăm valorile și atitudinile părinților noștri și toate acestea împreună formează Supra-Eul, reprezentând regulile, principiile morale și standardele sociale. Responsabil pentru formarea Supra-Eului este un proces numit „introiecție”, iar acesta duce la constituirea unei imagini ideale a ceea ce ar trebui să fim, o persoană din interiorul nostru care are opinii foarte puternice și care este întotdeauna pregătită să critice, dacă comportamentul nostru nu se ridică la nivelul standardelor asumate, aceasta fiind echivalentă cu Supra-Eul. În timp ce mare parte dintre noi suntem conștienți de regulile morale și de standardele care ne guvernează comportamentul, Supra-Eul este doar parțial conștient.
