narcisism   Introdus de Freud în 1910, termenul „narcisism” apare în contextul explicării alegerii de obiect la homosexuali, iar descoperirea lui îl determină pe părintele psihanalizei să ia în considerare un stadiu intermediar al evoluției sexuale între autoerotism și iubirea obiectală. Narcisismul are două valențe: narcisism primar și narcisism secundar. Narcisismul primar reprezintă o stare precoce în care copilul își investește tot libidoul asupra lui însuși și este perceput ca sinonim cu o stare neobiectuală, corespunzătoare nediferențierii dintre Eu și Sine, fiind specific vârstei primitive, iar narcisismul secundar desemnează o întoarcere asupra Eului a libidoului, retras din investirile sale obiectale. În acest al doilea caz, Eul devine omologul unui obiect electiv.

   Concret, narcisismul primar este iubirea de sine, reflexă și conservativă, iar cel secundar reprezintă starea patologică, este un mod de a gândi și de a se comporta, în perioada de adolescent sau de adult, ce implică infatuare, obsesia de sine și excluderea celorlalți, manifestându-se prin urmărirea permanentă a gratificării personale, a obținerii atenției, prin dominanță socială și ambiția personală, lăudăroșenie, lipsa sensibilității față de ceilalți, lipsa empatiei și/sau dependența excesivă de ceilalți în viața de zi cu zi.

     Câțiva dintre indicatorii tulburării de personalitate narcisică sunt: persoana își exercită forțat atribuții de lider, se află într-o continuă vânătoare de laude și admirație și uneori poate provoca suferințe terților, doar ca să se evidențieze, are întotdeauna certitudinea că este cea mai bună dintre toți, are toleranță scăzută la frustrare, disprețuiește persoanele pe care le consideră inferioare conform grilei sale de ierarhizare a valorilor, își stabilește de cele mai multe ori scopuri nerealiste, etc.