Autoanaliza funcțională

Iartă pentru a te putea ierta

Details

Created: Thursday, 21 January 2016 21:25

Hits: 4797

    Universul are o multitudine de nuanțe, nu este doar negru și alb, de multe ori ceea ce percepi tu a fi pozitiv pentru altcineva poate avea o altă valență în funcție de interese sau principii pur subiective. A alege mereu calea „corectă” este imposibil de realizat pentru că mereu apar factori care nu depind de modul în care te manifești și, în plus, interpretarea poate fi diferită. Este clasic exemplul elevului ascultător și înzestrat cu spirit civic care încearcă să ajute o femeie în vârstă să treacă strada, doar că respectiva opune rezistență din simplul motiv că dorește să rămână pe loc.

Atât timp cât comportamentul tău se reflectă în plan extern, ia în considerare faptul că oricât de bune ar fi intențiile tale, rezultatele diferă și depind de modul în care ceilalți filtrează informațiile conform propriilor experiențe. S-au făcut destule studii în domeniul psihologiei sociale care au demonstrat că o persoană este reticentă în a primi bani de la un necunoscut pe care-l întâlnește pe stradă, deși acesta îl asigură că totul este în regulă și gestul este lipsit de motivații ascunse. De ce e totuși reținută? Pentru că până acum nu a mai avut parte de o asemenea experiență și apar blocaje generate de cunoștințe anterioare provenite din realitatea personală. Mass-media promovează o politică a fricii, în copilărie avem parte de diferite povești moralizatoare cu conotații negative și orice întâmplare nouă este privită în primul rând ca posibilă generatoare de traumă. Aceste lucruri se reflectă ulterior și în modul în care privim rezultatul acțiunilor noastre sau a felului cum conștientizăm ceea ce alții ne transmit. 

Este greu a ierta pentru că noi nu suntem învățați să privim cu compansiune și să căutăm partea pozitivă a unei situații percepută drept negativă. Și pentru că dorim cu disperare să fim perfecți, credem că ceilalți au atins deja stadiul respectiv și ne privesc de undeva de sus, abia așteptând să ne judece la prima greșeală comisă. Oare este posibil să-i vedem și pe restul ca și pe noi, lipsiți de perfecțiune, debusolați uneori, mereu într-o luptă cu ei înșiși, din care nu vor ieși niciodată victorioși? Oare putem să-i iertăm și să ne iertăm pentru lipsa perfecțiunii? 

La fel cum părinții noștri au făcut ceea ce au știut mai bine pentru a ne crește, cu pași mici și cu multe greșeli, tot așa vom proceda și noi cu copiii noștri: într-un stil personal, conform credinței că este bine ceea ce facem, un  mod  uman, imperfect.

Iertarea începe cu noi și se continuă cu iertarea părinților. Iertarea celorlalți nu se termină niciodată. Iertarea începe cu tine: conștientizează faptul că ești om și greșești, acceptă că orice acțiune are un deznodământ care poate fi altul decât cel dorit, admite că nimeni nu-ți cere să fii perfect… Pentru că nu există perfecțiune. 

Speranța și încrederea în psihoterapie

Details

Created: Wednesday, 20 January 2016 21:47

Hits: 4421

     Cei mai mulți terapeuți dau o importanță mult prea mare evaluării simptomelor, tehnicilor și metodelor în care sunt formați, completării formularelor de diagnostic, etc. decât formării unei relații terapeutice puternice. Este curios cum un șaman, un vrăjitor sau o persoană care pretinde a avea anumite abilități vindecătoare poate avea succes în a ameliora anumite simptomatologii, pe când un psihoterapeut cu mulți ani petrecuți în formări specifice poate da greș. Răspunsul dilemei se află tocmai în puterea relației terapeutice și ulterior, a alianței terapeutice. Un psihoterapeut care se ghidează strict după litera teoriei învățate, de multe ori nu ajunge să se adreseze pacientului folosind modul de comunicare utilizat de acesta, ratând construirea unei relații terapeutice autentice.

   Cercetările realizate în domeniu au evidențiat trei constatări referitoare la psihoterapie, care au fost verificate de nenumărate ori:

   În primul rând, psihoterapia funcționează cel puțin la fel de bine ca și medicamentele în cazurile de gravitate ușoară spre medie, așadar este preferabil să se apeleze la această metodă.  

   În al doilea rând, s-a demonstrat faptul că o relație terapeutică bună este mult mai importantă în atingerea unui rezultat favorabil decât tehnicile specifice de psihoterapie care sunt folosite.

   În al treilea rând, există o rată foarte mare de răspuns placebo pentru tot felul de probleme psihiatrice, psihologice și medicale ușoare. Acest ultim lucru provine parțial dintr-un efect temporar - oamenii vin pentru ajutor în momente deosebit de grele ale vieții și este posibil să apară posterior ameliorări chiar dacă nu se face nimic în acest sens. Dar totodată răspunsul placebo reflectă puterea magică a speranței și a încrederii pacientului în capacitatea terapeutului de a-l ajuta să-și rezolve problema. De ce anume este vorba de magie? Pentru că efectul nu este doar psihologic, ci și somatic - organismul de multe ori răspunde la placebo așa cum s-ar fi răspuns la medicamentele active - și mai mult decât atât, ajută la dezvoltarea personală ulterioară a pacientului, efectele resimțindu-se mult timp după terminarea terapiei.

    Paradoxul este că din ce în ce mai mulți terapeuți sunt formați în tehnici specifice, acest lucru fiind în detrimentul modului de a învăța cum să vindece. Tehnicile specifice sunt de ajutor atunci când întăresc relația terapeut-pacient, dar fac mai mult rău atunci când distrag atenția de la ea. Motivul este clar - este ușor să se utilizeze o tehnică anume, dar este greu să educi pe cineva în a construi o relație terapeutică autentică pentru că sunt prea mulți parametri care ar trebui luați în considerare și ar trebui ca terapeutul să posede calități destul de rare precum o minte enciclopedică, un nivel ridicat al empatiei, un spirit de observație peste medie, etc.

 
  Rezumând, cele trei constatări generează o concluzie esențială - scopul principal al unei terapii eficiente ar trebui să fie stabilirea unei relații terapeutice puternice care să inspire încredere și speranță. Doar o relație de acest gen poate aduce rezultate vizibile, având șansa de a se transforma într-un proces vindecător, în „magie”. Tot timpul contează să ne folosim de resursele disponibile. Un amănunt important: are pacientul simțul umorului? Atunci râdem împreună! Este în regulă să fii deschis. Până la urmă, nimeni nu vrea un terapeut perfect. Nu este nici credibil, nici uman.

Monștrii copilăriei: cum învățăm să ne temem

Details

Created: Tuesday, 19 January 2016 19:53

Hits: 5172

Cine n-a auzit de Bau-Bau și nu a tremurat înspăimântat de poveștile bunicilor? Cine nu a trăit cu sufletul la gură aventurile lui Făt-Frumos mereu în luptă cu diverse făpturi fantastice? Care dintre noi nu s-a cuibărit sub plapumă de frica lupului mâncător de iezi?

Încă de mici suntem educați pentru a crede în apariția unor entități a căror existență nu a fost demonstrată vreodată și totuși se perpetuează ideea că „cineva, undeva le-a întâlnit”, lucru care nu face altceva decât să întărească niște credințe iraționale. La vârsta copilăriei ar fi mai educativ și benefic să perpetuăm niște obiceiuri sănătoase folosind metafore și simbolizări pur imaginative (ex: educarea copiilor să nu deschidă ușa străinilor când sunt singuri acasă, susținerea unui comportament dezirabil social după exemplul eroului din poveste), dar mulți dintre noi continuă să creadă și să promoveze aceste precepte și la vârste adulte.

Din nefericire, există tendința de a considera reale niște produse ale imaginației și, mai mult decât atât, se adoptă și diverse strategii pentru a evita influența nefastă a acestora. Mereu apar la știri diverse situații în care x sau y aprinde lumânări și face diverse ritualuri pentru a se păzi de strigoi, pune la geam ghirlande cu usturoi de frica vampirilor, nu iese din casă în noaptea de Sânpetru, nu merge prin păduri de teama Ielelor, etc. Până aici am putea spune că totul este în limita normalității și a contextului cultural (fiecare este liber să creadă în ceea ce dorește), însă problemele apar atunci când sunt implicate și persoane reale cărora le sunt atribuite calități paranormale și de multe ori de natură malefică. Un om care suferă de hirsutism poate fi considerat vârcolac, albinismul aduce a vampirism, iar o femeie singură cu diverse afecțiuni clinice (nevroză, psihoză) are calități magice… Aceste persoane sunt imediat excluse, evitate, supuse oprobiului social și de multe ori învinuite de apariția oricărei situații neobișnuite.

Este mult mai ușor să învinuiești pe altcineva decât să-ți recunoști ignoranța sau greșelile. Este facil să atribui cauze supranaturale oricărui rezultat nefast pe care l-au generat propriile tale acțiuni sau inacțiuni. Toate aceste mentalizări nu fac altceva decât să-ți protejeze imaginea de sine și să te ajute să treci mai ușor peste faptul că ești om, că ești limitat în cunoaștere și ești supus greșelilor.

Prin urmare, parafrazându-l pe Joshua Gates, ajungem la concluzia următoare: dacă nu există ființe mitologice care să ne bântuie nopțile, atunci obiectul fricilor noastre nocturne suntem doar noi. 

Cele 5 cauze ale unui comportament impulsiv

Details

Created: Monday, 18 January 2016 21:46

Hits: 12050

          De ce acționăm impulsiv?

Voința se referă la efortul pe care-l facem pentru a controla comportamentul impulsiv. Astfel, ea poate fi privită ca o resursă, ceea ce înseamnă că există ceva deliberativ în mintea noastră, dar care are o energie limitată. Această energie, prin angajarea în acte de autocontrol, se epuizează în timp la fel ca un mușchi care devine obosit după o perioadă de efort. Atunci când resursele sunt epuizate, oamenii au tendința de a acționa din impuls și sunt mai susceptibili de a fi influențați de dorințele lor primare, proces regretabil pe termen lung.

În continuare vom prezenta un model constând în 5 factori cheie care pot slăbi temporar voința, producând reacții impulsive:

1. Alcoolul - Intoxicația reduce rezistența la tentații și slăbește controlul inhibitor. Intoxicația alcoolică reduce conștiința de sine, îngustează sfera atenției și conduce, astfel, la pierderea autocontrolului.

2. Stresul - Depășirea unei situații stresante presupune folosirea voinței pentru a controla comportamentul. Stresul de zi cu zi poate paraliza cortexul prefrontal, influențând negativ funcția executivă a creierului care moderează concentrarea, planificarea,  luarea deciziilor și judecata. Ca rezultat, ne pierdem capacitatea de a fi flexibili și începem să funcționăm implicit în mod automat. De exemplu, chiar dacă suntem foarte echilibrați și antrenați, presiunea și anxietatea generate de un examen lung (sau un interviu) de multe ori cauzează încetinirea sau chiar „închiderea” în întregime a abilităților de comunicare și de raționament. Această experiență este cunoscută drept „cedare în urma unei presiuni psihice”.

3. Glucoza - are un rol vital în cadrul voinței. Dovezile arată că exercitarea voinței scade zahărul din sânge, ceea ce reduce progresiv exercitarea capacității de auto-control. Creierul este un  mare consumator de energie, folosind aproximativ 20% din caloriile asimilate. În mod ironic, restricția calorică din dietă produce scăderea glicemiei, care subminează voința necesară pentru a rezista ingestiei de alimente. Glucoza în sine nu intră în creier, dar este transformată în neurotransmițători, cum ar fi serotonina, carența căreia produce impulsivitate. De exemplu, persoanele cu hipoglicemie sunt mult mai susceptibile de a avea probleme de concentrare și de control asupra emoțiilor negative, atunci când sunt provocate. Totodată există dovezi științifice ce sugerează că elevii care sar peste micul dejun performează la școală mai redus decât cei care mănâncă dimineața.

4. Prea multe ocupații - Oamenii cu un program aglomerat sunt cei care au, de obicei, un comportament mai impulsiv. Într-un moment de stres extrem, de multe ori uităm chiar și numele persoanelor pe care le cunoaștem bine. Când mintea este preocupată, memoria pe termen scurt e cea care ghidează alegerile noastre. Această perspectivă sugerează că potențialii cumpărători distrași de muzică sau stimuli vizuali activi (ecrane, panouri) vor avea tendința impulsivă de a-și crește achizițiile. În schimb, atunci când dispar stimulii externi, prevalează contextul general și suntem mai puțin preocupați de senzații.

5. Epuizarea - Efectuarea unei serii decizionale care implică un conflict intrapsihic (de exemplu: încercarea de a impresiona pe alții, de a răspunde cu amabilitate la un comportament nepoliticos sau de planificare a unui eveniment major cum ar fi nunta) duce la epuizarea energiei Sinelui și, implicit, la o pierdere a motivației. Astfel, la sfârșitul unei zile lungi și obositoare, oamenii au mai puține resurse pentru a depăși nevoia de a consuma o gustare tentantă decât au avut la începutul zilei. Aceasta explică de ce majoritatea dietelor sunt întrerupte seara.

Modelul unei surse limitate a voinței oferă, prin urmare, și o imagine a strategiilor care pot fi utilizate pentru a îmbunătăți capacitatea de auto-control. Suntem nevoiți a trata voința ca o resursă limitată și importantă.

Un sfat general valabil este concentrarea pe un singur proiect la un moment dat. Concentrarea efortului pe unul sau cel mult câteva obiective simple cresc șansele succesului. De exemplu, o persoană nu are sens să decidă că renunță la fumat și se apucă de dietă dacă nu posedă de fapt voința necesară. Este preferabil să sistematizeze obiectivele progresiv în funcție de nevoi: să reducă țigările având grijă să mănânce la fel de mult, apoi urmând să reducă și numărul caloriilor îngurgitate.

În cele din urmă, modelul de mai sus sugerează că o capacitate de autocontrol se poate construi prin practică și dezvoltare personală. Angajarea zilnică în exerciții simple de autocontrol, cum ar fi evitarea alimentelor nesănătoase sau reinterpretarea pozitivă a evenimentelor care deranjează conduc la îmbunătățirea pe termen lung a comportamentelor benefice. Mai mult, starea de epuizare poate fi inversată prin repaus sau relaxare. Privarea de somn poate duce la starea cronică de epuizare a organismului, a Sinelui și, astfel, la performanțe slabe.